Oieritul, una dintre cele mai vechi ocupații din spațiul românesc și un pilon economic vital pentru zonele de deal și munte din județul Cluj și din întreaga țară, traversează o perioadă de paradoxuri majore, scrie NewsEdge. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică (INS), efectivele de ovine și caprine au crescut cu 3% la nivel național, ajungând la un total impresionant de 12,23 milioane de capete.
Această cifră plasează România pe locul al doilea în Uniunea Europeană, fiind depășită doar de Spania. Cu toate acestea, dincolo de statistica optimistă, realitatea din teren arată un sector fragmentat, dependent de piețele externe și măcinat de o criză acută de personal.
Paradoxul românesc: Producem mult, dar consumăm doar de Paște
România produce mult mai multă carne de oaie și capră decât poate consuma, acoperind peste 120% din necesarul național. Cu toate acestea, produsele din carne de ovine ocupă un loc extrem de modest în alimentația zilnică a românilor. Consumul intern rămâne blocat la doar 2-3 kilograme pe locuitor pe an, fiind concentrat aproape exclusiv în perioada sărbătorilor pascale.
În lipsa unei piețe interne solide și a unor unități locale de procesare care să transforme materia primă în produse cu valoare adăugată (carne tranșată, preparate, brânzeturi maturate), crescătorii sunt obligați să își vândă animalele vii la export. Piețele din Orientul Mijlociu și Nordul Africii – precum Algeria, Maroc, Iordania sau Arabia Saudită – au devenit „colacul de salvare” pentru oierii români.
Fermele de familie versus marile exploatații comerciale
Sectorul este caracterizat de un grad ridicat de fragmentare. Majoritatea exploatațiilor sunt ferme familiale sau gospodării mici, care ajută la menținerea populației în mediul rural și la conservarea raselor autohtone, dar au o capacitate extrem de limitată de investiții în tehnologizare sau genetică. Pentru acești mici fermieri, marjele de profit sunt tot mai strânse din cauza exploziei costurilor cu furajele, combustibilul și medicamentele veterinare.
La polul opus, fermele mari, cu mii de animale, reușesc să fie eficiente datorită mecanizării și contractelor directe. Însă specialiștii avertizează: diferența dintre o fermă care doar supraviețuiește și una care se dezvoltă este dată de capacitatea de a integra producția cu procesarea proprie.
Schimbarea generațiilor și „marea criză a ciobanilor”
Cea mai mare amenințare la adresa oieritului românesc nu este însă de natură economică, ci socială: lipsa tinerilor și dispariția forței de muncă. Deși transhumanța face parte din patrimoniul cultural imaterial UNESCO, tot mai puțini tineri aleg să preia această meserie din tată în fiu.
Munca continuă, fără zile libere, programul legat permanent de fermă și veniturile fluctuante îi împing pe tineri spre alte domenii sau către străinătate. Proprietarii de stâne din județ și din țară recunosc la unison: găsirea unui cioban calificat a devenit o misiune aproape imposibilă, realitate care riscă să ducă la dispariția multor exploatații tradiționale în următorii ani.
Mai multe despre acest subiect, pe NewsEdge.
Muzeul dedicat Cardinalului martir Iuliu Hossu, inaugurat la Cluj, în catedrala din Cipariu
